Ziua comemorării eroilor căzuți în războiul din Afganistan este marcată pe 15 februarie. Cu acest prilej, aducem în atenția publicului mărturiile lui Stanciuc Viteslav, participant la conflictul armat din anii 1979–1989.
Veteranul își amintește că în vara anului 1984, împreună cu camarazii săi, sărbătorea simbolic „100 de zile până la ordinul Ministrului Apărării” privind trecerea în rezervă. „Ne-am frezat scurt și ne-am permis câteva clipe de odihnă la piscina improvizată. Ne-am amintit de cei căzuți și de cei grav răniți. Atunci încă nu știam că nici noi nu vom reveni cu toții acasă”, povestește acesta.
La scurt timp după acel moment, mai mulți camarazi aveau să-și piardă viața. Tofan Valentin din Nisporeni a murit pe un câmp minat, iar Anatolii Leogkii din Ucraina a căzut în luptă, lovit de un glonte. Cei doi fuseseră colegi încă din perioada pregătirilor din unitatea militară de parașutiști din Fergana, Uzbekistan.
La sfârșitul lunii iulie 1984, unitatea în care servea Stanciuc Viteslav a participat la o operațiune militară. Militarii au fost transportați cu elicopterele până în zona misiunii, unde, la scurt timp după aterizare, au fost atacați de pe o înălțime muntoasă aflată la aproximativ 100 de metri distanță.
„Am primit ordin să ocupăm acea poziție prin luptă. Inamicul avea avantajul poziției, fiind amplasat mai sus”, își amintește veteranul.
În confruntare, Majid Magdilov din Daghestan a fost rănit la picior, iar Anatolii Leogkii a fost grav rănit în piept, ulterior decedând. Stanciuc Viteslav a primit ordin să ocupe poziția camaradului său, fiind înarmat cu o mitralieră PKM. Înaintarea a fost însă extrem de dificilă, sub foc intens. Sprijinul artileriei și al aviației nu a putut interveni din cauza distanței mici dintre combatanți și a riscului de a lovi propriile trupe.
Atacurile au încetat odată cu ivirea zorilor, când inamicul s-a retras, anticipând apariția elicopterelor de luptă. Ulterior, Stanciuc Viteslav și un alt militar au primit misiunea de a asigura deplasarea unui grup de ostași care îi evacuau pe răniți către punctul de aterizare al unui elicopter.
„Mergeam cu degetul pe trăgaci, pregătit să deschid focul în orice clipă. Simțeam o responsabilitate enormă față de camarazii mei”, spune acesta.
Potrivit datelor din unitatea militară de parașutiști din care a făcut parte, în perioada 1979–1989 au căzut 483 de ostași și ofițeri, iar 15 au fost declarați dispăruți.
Veteranul îi pomenește pe camarazii săi care nu s-au mai întors: Țurcan Anatolii și Cebotari Victor din raionul Grigoriopol, Ulinici Vasilii din Nisporeni, Popistaș Veaceslav din Sîngereii Noi, Curchin Sergei din regiunea Moscovei, Tofan Valentin din Nisporeni, Anatolii Leogkii și Șerbac Constantin din Ucraina.
În fiecare an, la 15 februarie, veteranii și familiile celor căzuți se adună pentru a le cinsti memoria și pentru a reaminti despre prețul plătit în acel conflict armat.
Niciun comentariu! Fii primul.