LEONIDA LARI  a fost și rămâne a fi o coloană infinită de dor

A rămas Ocrotitoarea plaiului mioritic… Numai ea, Leonida Lari, știa cum să-l iubească pe Dumnezeu. Numai ea știa cum să-și iubească Părinții, Familia, Țara, Istoria, Neamul, Limba Română…Numai ea știa cum să readucă și să  vegheze Vesmântul Latin. Numai Leonida știa cum să scrie verbul adevărat, trăit până-n măduva oaselor. Numai ea știa  cum să-i dea viață versului său când citea pe altarele scenelor mari. Doar ea știa să vorbească adevărul în ochi și convingător ca o lume întreagă s-o înțeleagă. Doar  ea știa cum să te asculte și să te sfătuii, să te ajute în toate. Doar ea știa să-i primească cu ospitalitate pe toți în casa ei și să le umple paharele sufletelor cu cele mai alese lecturi poetice…

Victoria Marin

LEONIDA LARI  la 73 de ani neîmpliniți…

În toate cărțile sale de poezie, Poeta a îmbinat gravitatea rostirii cu iluminarea vizionară, dulcea melancolie cu febra mesianică, suavitatea și  energetismul cu militantismul civic. Efortul sacralizării topit în versuri melodioase conviețuiește în lirica sa cu angajamentul civic, rostit tunător, cu spirit justițiar, oferind o cronică lirică a procesului de renaștere basarabeană sub semnul românismului.

S-a născut la 26 octombrie 1949, în satul  Bursuceni, Sângerei într-o familie de intelectuali.

„ Dă-mi, Doamne, durerile toate/ Și lasă-mă fără dor,/ Dar fă și un pic de dreptate/ Pentru acest popor…”. Așa își începe volumul de poezie ”Nul 1989” apărut în 1989 ” fata de lumină”, poeta din generația ”Ochiului al treilea”, cea care din Piața Diolei pășește direct în Piața Marii Adunări Naționale a anului 1989. Ardoarea codificată în această rugă, așteptarea vine ca un laitmotiv ce trece prin întreaga operă a poetei marcată de durere pentru poporul din care se trage, care moștenește de la istorie o țară și o vatră înjumătățite. Iată un poem ce ne vorbește de calitatea celui ce vede în  inevitabilitatea reîntregirii un scop suprem: „Pentru că m-am dezlegat de voința de a fi/ Și îmi e dată o stare mai mult suferindă,/Pentru că soarta, oricum, nu îmi va pregăti/ Vreo potecă mai blândă,/…/Plânsă, lovită, cu sângele grav otrăvit, / Din poartă – o poartă să trec precum o resemnare / Și niciodată, oricât m-ași simți de cumplit, / Să nu vreau  răzbunare.” ( Canon).

Cu această resemnare poezia sa pășește înainte prin viață. În numele iubirii față de neam, față de aproape, iubirea cea „mai presus de orice chin”.

Poezia Leonidei Lari este una reprezentativă. Axată pe ideea revenirii neamului la normal, la matcă, poeta găsește argumente să o facă pe un spațiu larg de la cele mai mistice la cele misionare.  Toată creația ei a fost una de opoziție, cu regimul, cu literatura momentului, cu sine însăși.

Căutând evenimentele ea  se ridica deasupra lor ca untdelemnul deasupra apei, pregătit să ia foc cu tot cu lichidul în care fierbe.
Leonida Lari a avut instinct național și, putem  afirma azi că nu a văzut lucrurile așa cum sunt, ci așa cum vor fi.  Ea devenise conștiința acestei așchii de Neam. Păcat doar că timpul n-a avut răbdare și poeta nu a terminat de spus ce ar fi vrut să spună.

Au mai rămas multe poeme nescrise și multe discursuri nerostite.

Poeta noastră dragă, pământeanca noastră Leonida Lari a fost și rămâne a fi o coloană infinită de dor pentru acest popor. Domnia Sa a fost și rămâne a fi un turn imens de lumină între cer și pământ, care a încercat să lumineze calea acestui popor rătăcit, să-i amintească de unde vine și unde  trebuie să meargă. Poeta a fost și rămâne a fi o adevărată Scoică solară, aprinsă din focul  Divinității, care din dor, din durere, din rană, chiar din carne vie a crescut mărgăritarul – Poezia Sa, care este și va rămâne a fi comoara acestui popor.

Leonida Lari n-a murit…Raza ei de lumină va sălășlui etern în sufletul acestui neam românesc  pentru care s-a jertfit.