Mi-am adunat toate visele, le-am strâns la piept și am plecat. Am lăsat-o, cu tot ce-a fost „frumos și sfânt”, chiar dacă m-a primit, cum a știut mai bine. Avusese răbdare să cresc, a știut mereu să ierte. Mi-a aprins lumina, când, uneori, mă pierdeam în întuneric. Nu-mi punea întrebări, doar îmi oferea răspunsurile pe care le căutam. M-a făcut să înțeleg că viața nu e numai rânduri, dar și printre rânduri.
Și, totuși, ne-am luat rămas bun. Ea, plină de pace. Eu, gătită în straie alese, că așa se cuvine la ceas de sărbătoare. Păcat că, la Balul nostru, nu am avut fotograf. Așa, încât, ne-am agățat toate amintirile de podul sufletului, să le mai răscolim la răscruce de vremuri.
Ne clădim, din soare și ploi, din bucăți de timp trait. Mai lăsăm câte un ochi de geam,
să privim peste el, într-acolo, unde ne-a rămas dorul.
Și, așa se întâmplă, că tot tânără rămâne, Ea, Școala. Iar noi, am fost și suntem, noi. Aatât de diferiți și atât de „Noi”.
Oare, câte a adunat școala peste ani. Câte povești s-au perindat pe coridoarele sale, uneori, atât de largi, alteori, neîncăpătoare?! Cineva visa la vată dulce, altul să vadă marea. Unul aștepta răsăritul, altul a asfințitului chemare…
Și eu, cu visele mele, că le-am avut, cum altfel. La început voiam să ma fac învățătoare. Am gustat fărâmă din pânea dulcea-amară, prin clasa șaptea, poate-a opta, când, prima dirigintă, Valentina Alexandrovna, m-a lăsat să petrec ora de matematică. Am luat-o în serios, am și notat colegii, cu semnătură „de om fără buletin încă”. Deci, pentru o lecție am fost Liliana Gheorghevna.
Ș’apoi m-am pomenit cu un alt vis, când, într-o zi de toamnă târzie, a venit la școala noastră, un oaspete drag, maestrul Vasile Zubcu-Codreanu. A reușit să îmblânzească o scenă atât de uriașă, îi înghițeam fiecare cuvânt și înțelegeam că actorii nu sunt simpli muritori. Mi-am zis că nici eu nu vreau să fiu un simplu om. Am rămas, într-un final, muritor de rând, dar un rol tot l-am jucat. Am făcut un spectacol în ultimul an de școală, montat de diriginta noastră, Maria Fiodorovna, și am fost buni, adevărați artiști, ce să mai. Că de, dacă vin cei de la gazetă și vor să te laude, nu se cuvine să scrie neadevăr.
Multe le-am trăit,
am îmbrățișat viața,
și era atât de frumos,
și era atât de cald,
și eram fără griji,
pentru ca ne simțeam liberi, aveam ambele aripi și zburam cât de sus ne doream. Primul, căruia i s-a frânt aripa, a fost Ghena. Tocmai începusem clasa a noua. Eram toți la căsuța lui, învăluită de durere, rămâneau, orfani de mamă, trei frați. Mă gândeam că nu e drept și că nu mi se poate întâmpla mie. Nici nu bănuiam, cât de mult greșeam. Fiecare avem propriile lupte de dat și de câștigat. În același an, mămica mea a avut prima intervenție chirurgicală. A luptat, a luptat mult, cum a putut, șapte ani, exact până în ziua în care urma să primesc diploma de absolventă ASEM. N-am apucat. A fost o vară… grea? Greul, abia mă ăștepta: când, a venit ziua să îmbrac rochia de mireasă și căutam o singură privier; când, la prima băiță a copilului meu, îmi lipsea sfatul unui singur om; când, l-am pierdut pe tata, și am înțeles că am rămas „cea mai mare” din „cea mai rămas” din familia mea.
Încă mi-e greu, încă învăț, încă încerc… să zbor. Anii sunt pentru viață! Dor de ei, de oamenii mei, oamenii de sub cruce
Pentru mulți dintre noi există o bucățică de cer pe pământ. Cerul e plin de îngeri!
Îmi miroase a casă, a școală, a copilărie!
Cum o mai duceți, Bunii mei Învățători, cine, azi, vă este sprijin?! Poate ați încărunțit, dar, cu siguranță, nu ați îmbătrânit, pentru că sufletul vostru nu face riduri, doar înflorește, în fiecare toamnă, când sună clopoțelul!
Îl auziți, dragii mei colegi, dragii mei dragi, cum sună clopoțelul?! Anul viitor se fac 30, de când ne-am pus desaga cu bucurii în spate și am pornit să cucerim lumea. Ce facem, invităm fotograful?
Cu dor și cu inima zbor, Liliana Neaga-Lavric
