Cum sunt diminețile sufletelor noastre? Senine, luminoase sau, dimpotrivă, învăluite de tristeți tăcute și nu rareori reci. Pline de poezie, de dragoste, de speranță, de bucurii molipsitoare sau adesea sărace? Știu doar un lucru; fără poezie sunt mai pustie, fără să ascult acordurile pianului sau ale viorii sunt mai tristă, mai neapărată. Dar fără dragoste? Fără ea aș simți oare candoarea zorilor de zi ale primăverii ce ne bate la ușă?
Diminețile sunt acele clipe în care deschid ochii sufletului și zâmbesc, oferind celor de lângă mine sau mie însămi un surâs, rază de lumină, de speranță. Pare a fi o atmosferă calmă, care așteaptă primul gest delicat din partea mea Nici măcar un cuvânt. Dacă iubești, nu mai ai nevoie de cuvinte, iubirea doar spune totul. Dacă nu iubești sau nu ești iubit, atunci cuvintele sunt lipsite de viață, de sens. Doar cei însingurați aleg tăcerea care învăluie totul într-o mult prea dureroasă așteptare a dragostei, sau revenirea la ea. Și totuși, ce e dragostea într-o asemenea dimineață, desprinsă din timpul și spațiul acesta efemer? E parfumul primăvăratic al florilor dintâi, e aroma cafelei aburinde, ce așteaptă să fie gustată, e bucuria dăruirii sau împărtășirii clipelor solare trăite deplin. Nu este un poem mai înălțător decât acela când sufletele noastre se ating unul de altul, înfiripând cel mai luminos imn al iubirii – clipa supremă de purificare și armonie sufletească.
Dar diminețile pot fi așteptarea unei zile care poate oferi totul sau nimic, poate distruge si vindeca. Oricum, diminețile sufletelor noastre sunt diferite pentru că nu le putem desprinde din timpul și spațiul acesta în care ne formăm și existăm. Nedând sens luminii, diminețile mor sau devin urâte. Or, atunci când nu oferim totul acestor clipe paradisiace, când nu simțim farmecul aparte pe care doar ele ni-l dăruiesc, când pierdem poezia, muza, frumusețea, felul nostru de a trăi și a iubi ( chiar și a suferi), diminețile își pierd strălucirea și apun într-o după amiază monotonă.
Ele sunt așa cum ne este sufletul, așa cum ne pricepem să facem lumină într-un ocean de întuneric, sunt șansa pe care, oricât de nefericit sau de trist ai fi, oricât de singur te-ai simți, nu trebuie s-o risipești această șansă, pentru că poți a te renaște, că poți oferi sufletului tău un surâs, un zbor, o speranță.
Daniela Bulhac, Sângerei
