Era sfârșit de iunie, pe la ora 4:00 dimineața, când în casa lui Ștefan Cibotaru, sună telefonul.
– Bună dimineața, tovarășe maior, i se adresă ofițerul de gardă de la Secția Raională de Miliție a Raionului Stejăreni, am la recepție, un cetățean din satul Câmpeni, care spune că are să vă spună ceva important și vrea să vorbească urgent doar cu dumneavoastră, pot să vă fac legătura cu el?
– Da, uniți-ne, dar rămâneți și dumneavoastră pe fir, răspunse Ștefan.
– Tovarășe maior, răsună vocea persoanei de la celălalt capăt al firului, îmi spune Gheorghe Munteanu, sunt din Câmpeni și vreau să vă anunț că acum câteva ore, mi-au furat vaca din grajd. Ajutați-mă, vă rog. Am cinci copii. M-au sărăcit hoții cu totul. Și scuzați de deranj, numele dumneavoastră, mi l-a dat vărul meu, Ion Munteanu, căruia vara trecută, i-ați găsit motocicleta furată.
– Am înțeles, Gheorghe, replică Ștefan, fii pe loc, acasă, acuși, vin. Și adresându-i-se ofițerului de gardă, dispuse: Trimiteți, vă rog, mașina la mine acasă, până mă îmbrac. Trebuie să mă grăbesc, de aceea voi pleca la Câmpeni fără să intru la Secția Raională de Miliție. Mapa cu documente și arma, le am cu mine.
* * *
Ștefan parcă ar fi așteptat acest sunet, parcă ar fi așteptat acest furt. Undeva, in adâncul sufletului, parcă îi șoptea cineva: „Acum, a venit timpul, grăbește-te!“. Și în calitatea sa de șef al Miliției Judiciare din Stejăreni, era, dacă vreți să știți, dator să facă ceva pentru oamenii din Câmpeni și din satele din apropiere.
Motivul era că începând cu luna iunie, la Câmpeni, se întețiseră furturile de vite.
Inițial, dispăru un buhai priponit pe imașul din fața satului, care fusese furat cu tot cu pripon și țăruș. Ulteror, hoții puseră mâna pe o vaca din grajdul unui gospodar. Și acum, la sfârșit de iunie, ia-o de unde nu-i, și pe vaca lui Gheorghe Munteanu.
Iar în satele raionului vecin, din apropierea Câmpenilor, situația era și mai gravă. Acolo, furturile de vite se țineau lanș încă în luna mai până se ajunseră deja la șapte capete dispărute. Și toate aceste furturi rămâneau a fi nedescoperite. De aceea, în această regiune, situația era cu totul tensionată. Oamenii nu-și mai lăsau, ca până acum, vitele pe imaș, pe noapte, ci, cum se lăsa seara, le aduceau acasă și le închideau cu lacăt, în grajduri. Dar după precum se vede, nici ținute încuiate în grajduri, vitele nu se aflau în siguranță.
* * *
Acum, lui Ștefan i se cerea să facă ceva pentru a curma acest flagel, această năpastă, care se abătuse pe capul oamenilor și să reinstaureze liniștea în sate.
Avea el, planurile sale, care îi șopteau că trebuie să se grăbească, fiindcă fiecare clipă conta în descoperirea acestor furturi.
* * *
Era aproape ora cinci dimineață, când Ștefan ajunse la Gheorghe Munteanu.
În fața casei, îl aștepta Gheorghe, soția lui și toți cei cinci copii ai lor.
Pe prispă, soția lui Gheorghe îl alăpta, pe semne, pe mezin, dar în jurul ei, ca lângă o cloșcă grijulie, ce-și încălzește și ocrotește puii, stăteau lipiți încă patru copilași dezbrăcați, somnoroși și speriați. La picioarele lor, la pământ, făcut colăcel, cu o zgardă roșie la gât dormea liniștit un vițel micuț și blând cam de o lună de zile.
Când îl zîri pe Ștefan, soția lui Gheorghe căzu în plâns. După ea, prinseră a plânge și copiii. Gheorghe, cu „noduri” în vorbă și cu bărbia tremurândă, abia ținându-și plânsul, încerca să-i povestească lui Ștefan despre cele întâmplate noaptea trecută, dar din cauza emoțiilor, nu prea reușea.
Era o scenă de nedescris, care î-ți atingea toate coardele sufletul și î-l făcea să se întristeze chiar și pe cel indiferent la nevoile altora.
– Doamne, ne-au furat hoții, vaca de la familie, spuse printre lacrimi, soția lui Gheorghe, aproape că nu mai avem cu ce hrăni copiii. A rămas vițelul mic. Acum, trebuie să cumpărăm lapte și pentru el, ca să nu moară de foame.
Ștefan o liniști pe soția lui Gheorghe și pe copii. cercetă în grabă, grajdul cu împrejurimile, apoi i se adresă stăpânului casei:
– Gheorghe, dar cum arată vaca ta, ce semnalmente are?
– E de culoare roșie cu alb, are numai un corn în dreapta, cornul din stânga e rupt. În urechea din stânga, are o gaură rotundă. Hoții au furat-o cu tot cu căpastru și funie, cu care era legată în grajd, adăugă gospodarul.
– Bine Gheorghe, eu plec, trebuie urgent să verific o versiune, explică Ștefan, dar tu rămâi acasă, mă întorc în curând..
* * *
Acum Ștefan, trebuia să se grăbească.
Avea, el, informația că abatorul din satul vecin sacrifica intens și pe ascuns, vitele începând cu luna mai, fapt, care provoca semne de întrebare.
Rar, rar de tot, găseai țărani, care să se fi încumetat a vinde în luna mai sau în iunie, o vită scoasă cu atâta greu din iarnă. De obicei, fiecare se străduia ca în sezonul de vară-toamnă, când există mai mult nutreț, să crească și să îngrașe vitele, ca ulterior, în octombrie-noiembrie, să le vândă pentru a face un ban și a nu intra cu acestea în iarna.
De aceea, sacrificarea vitelor la acest abator, începând cu luna mai, părea cel puțin stranie.
* * *
Era ora 5.30, când Ștefan intră pe teritoriul abatorului.
La o masă, sub un arbore de salcâm, luau masa trei bărbați, care de fapt erau măcelarii care lucrau la acest abator.
– Bună dimineața, le strigă Ștefan, lucrați din zori…
– Bună dimineața tovarășe maior, d’apu ce să facem?, răspunse măcelarul mai în etate, lucrul nostru e „cu noaptea în cap”, până nu dă căldura, până nu dă musca. Am sacrificat deja două capete, acum facem o mică pauză, după care mai sacrificăm încă două și ne ducem pe la casa cui ne are. Cum altfel să mai faci un ban?
– Cum aș putea eu să văd cele două vite, pe care încă nu le-ați sacrificat? întrebă Ștefan.
– Vitele se găsesc în dosul abatorului, răspunse același măcelar arătând cu mâna spre dosul abatorului, unde se afla un loc îngrădit.
Ștefan o coti în spatele abatorului și ce să vadă?
De o bară de lemn, într-un ocol închis, erau legate două vaci.
Una dintre ele era de culoare roșie cu alb, avea cornul din stânga rupt și o gaură rotundă în urechea stângă. Vaca era transpirată și tremura privind speriată în jur.
Cu siguranță că această vită fusese furată noaptea trecută din grajdul lui Gheorghe Munteanu din Câmpeni.
Ștefan, văzând una ca aceasta, se răsuci brusc cu scopul de a reveni la măcelari, dar în acel moment, dădu cu ochii de ceva ce îl frapă și mai puternic decât depistarea vacii lui Gheorghe Munteanu, și asa și încremeni pe loc.
Înaintea lui, sub peretele abatorului, stătea o cogeamite movilă de funii, căpestre, curele, zgărzi, lanțuri, care mai de care. Se vede că toate acestea lucruri rămase de la vitele sacrificate anterior. Era chiar și un lanț cu tot cu țăruș.
Fiecare dintre aceste lucruri din movilă era un atribut individual, ce îi aparținea în parte, fiecărei vite sacrificate, ce îi aparținea stăpânului ei, de aceea, fiecare stăpân, vita căruia îi fusese sacrificată aici, privind această movilă, cu siguranță că și-ar fi putut recunoaște lucrurile.
„Mda, bună descoperire, gândi Ștefan, se poate spune că am găsit „buletinele de identitate” la toate vitele sacrificate până acum la acest abator” și se apropie de măcelari.
– Băieți, v-aș ruga să nu sacrificați vaca cea cu cornul rupt, vreau s-o cumpăr de la voi, le spuse Ștefan.
– Bun, tovarășe maior, d’apu noi nici nu am avut de gând s-o sacrificăm, de asta am și lăsat-o la urmă, vroiam să vorbim cu șeful abatorului, poate o vinde cuiva, fiindcă mai mulți bani ar face, sări măcelarul cel bătrân, e o vacă mulgătoare, proaspăt fătată, care nici măcar carne pe ea nu prea are, păcat de ea.
– Dar șeful vostru unde e?, se arătă interesat, Ștefan.
– El e în sat, acuși apare, răspunse măcelarul.
– Bun, atunci îl aștept.
Ștefan se apropie de automobilul polițienesc, de unde sună la Secția Raională de Miliție ordonându-i ofițerului de gardă să-l găsească pe sectoristul din Câmpeni și să-l trimită urgent la abator împreună cu Gheorghe Munteanu și cu ceilalți doi consăteni pătimiți, cărora li se furaseră vitele.
Continuare citiți în ziarul Ecoul nostru
