Ivan Ivanovici Paiu era sergent și activa la Secția Raională de Miliție a raionului Stejăreni, de vreo douăzeci de ani.
Acum doi ani, șeful miliției îl numise intendent, adică responsabil pentru gestionarea bazei materiale a Secției de Miliție.
Munca îi era pe cât se poate de simplă, deoarece clădirea secției era nouă și nu prea avea nevoie de reparație.
Cea mai mare problemă pentru el, era fațada edificiului, pe care trebuia permanent, să o întrețină într-o ordine impecabilă. Era dator să aibă grijă de florile care creșteau în fața clădirii, iar vinerea, să văruiască bordurile trotuarului.
Firește că se mai întâmpla să suplinească funcția vreunui coleg în perioada concediului sau a tratamentului medical al acestora, asemenea cazuri se întâmplau, însă, mai rar. În rest, intendentul executa ordinele șefilor.
— Ivan Ivanovici, îl strigă într-o dimineață, șeful Inspectoratului Auto de Stat, știi ce zi este astăzi?
— Cum sa nu știu, tovarășe căpitan, răspunse el, încrezător, este 10 noiembrie a anului 1982, e Ziua Miliției.
— Corect, aprobă șeful, de acea, am o rugăminte la tine, să plecați încă cu alți doi sergenți în pădure, „În hârtop, la Cruce”, unde, pe malul iazului, să pregătiți o masă. Totul este organizat, a rămas doar să faceți frigăruii. Eu cu conducerea secției vom veni acolo pe la orele 14:00.
— Bun, spuse Ivan Ivanovici, și plecă bucuros.
* * *
Către ora 14:00, adjuncții și șefii de servicii se adunaseră în pădure, pe malul iazului, să-și sărbătorească ziua profesională. Erau prezenți cu toții, cu excepția șefului instituției.
La scurt timp, apăru și mai marele miliției și se așezaseră cu toții la masă.
După felicitările reciproce, cu ocazia Zilei Miliției, urmate de închinarea primului pahar, șeful secției se ridică și spuse cu o voce posomorâtă:
— Știți, am pentru voi, o noutate tristă — azi, a murit Leonid Iliici Brejnev.
— Cum, a murit Brejnev?, sări șeful Inspectoratului Auto de Stat, parcă nu au spus nimic despre asta la radio!
— La radio, nu au anunțat, a răspuns șeful miliției, dar informația e justă. M-a telefonat un prieten de la Ministerul de Interne și mi-a spus-o, iar el a fost telefonat de cineva de la Moscova. De aceea, eu trebuie să plec, fiindcă ar putea să mă caute cineva de la minister. Voi rămâneți, dar, vă rog — fără cântece și gălăgie. Doar a murit conducătorul țării.
— Am înțeles, răspunseră cei prezenți într-un glas.
Dar după al doilea păhărel, încetul cu încetul, începură discuțiile, apoi, de la discuții, se trecu la jocul în cărți, iar după al patrulea păhărel, porniră și cântecele.
Și de ce ar fi trebuit ei să aibă frică, doar nimeni din Stejăreni, în afară de ei, nu știa încă, despre decesul conducătorului țării.
* * *
A doua zi dimineață, îndată ce sosi de la executivul raional, șeful de miliție îl chemă pe intendent în birou.
— Ivan Ivanovici, i se adresă el, în legătură cu moartea lui Leonid Brejnev, au fost anunțate patru zile de doliu pe țară.
— Și ce trebuie sa fac?
— Tu trebuie sa cobori drapelul de stat de la intrarea în secție, în bernă, așa cum se face în zilele de doliu.
— Cum, … în bernă?, întrebă oarecum pierdut, acesta.
Era de doua decenii în serviciu la miliție, dar nu auzise de moartea conducătorilor de țară și de aceea, sărmanul Ivan Ivanovici, nici nu știa cum ar fi trebuit să acționeze la coborârea drapelului în bernă.
— Înțelegi, Ivan Ivanovici, continuă șeful miliției, acum, coada drapelul de stat stă atârnată în sus, dar în „bernă”, înseamnă că tu trebuie să apleci vârful drapelului în jos, așa ca să atârne coada drapelului aproape paralel cu pământul.
— Am înțeles, răspunse Ivan Ivanovici și se îndreptă spre ieșire.
— Un moment, îl strigă șeful miliției, și încă una, anină, te rog, la vârful drapelului, două panglici negre și nu uita.
Continuare citiți în ziarul Ecoul nostru
