În ultima vreme seceta pune stăpânire pe lanuri ,fântâni, bazine acvatice, și mai grav, această năpastă își desface aripa și asupra relațiilor dintre oameni. Lumea a devenit mai tăcută, mai îngândurată. Tot mai rar auzim un sfat, un îndemn, o încurajare celui care are nevoie de așa ceva, calități care caracterizau cândva pe cei de până la noi.
Vertiginos ne separăm fiecare în găoacea sa, ne înstrăinăm. Tot mai rar întâlnim o persoană, ninsă pe la tâmple de anii trăiți, să împărtășească experiential acumulată. Tot mai rar părinții discută cu copiii, buneii-cu nepoții. În așa fel și seceta pătrunde și în celula sfântă a societății- FAMILIA, reducând COMUNICAREA la cele mai mici cote, or aceasta este cea mai eficientă formă de a transmite experiența de viață de la o generație la alta. Această ștafetă a experienței ar scuti generația tânără de anumite eșecuri, le-ar oferi căi de soluționare în anumite eșecuri, situații, ar căpăta mai multă înțelepciune de a rămâne OM între oameni.
S-a ajuns la crime odioase între cei apropiații tată-fiu ,mamă-fiică,ginere-soacră…
Această situație nu ne pune în gardă? Ce mai așteptăm? Nu am ajuns în fața unui zid? Nu ar trebui să căutăm o altă abordare, menită să lumineze cuget și suflet?!
Acest secol împodobit cu mijloace tehnice sofisticate ca pomul de Anul Nou, ne lasă fără comoara cea mai de preț – COMUNICAREA, fără acele fire sfinte care țineau vie tradiția, respectul către cei apropiați, către vecini…
Ce avem astăzi? Copii care nu se despart de telefoane nici pe stradă, copii care lasă acest dispozitiv numai când moș Ene vine pe la gene, când să mai discute cu părinții, buneii?
Primul pas spre înstrăinare a fost când am dat uitării prenumele noastre tradiționale, împrumutând prenume de la alte seminții, botezând cu acestea copilașii, înstrăinându-i din primele zile de viață. Apoi, nu fără ajutorul neprietenilor, am devenit peste noapte stăpânii numelor de familie schimonosite.
Dacă buneii, părinții purtau nume de familie Crihan, Hadârcă, Prisăcaru, odraslele acestora au devenit Crigan, Gadârca, Prisacari. Acestea au fost primii pași care au zguduit temelia identității noastre, iar toți zic că e bine.
Au urmat apoi pași și mai îndrăzneți: am lăsat mângâiatul, alintatul, legănatul, pe seama televizorului. Acest aparat a contribuit și mai mult la înstrăinare, s-au rupt, sper nu definitiv, firile prin care părinții transmiteau copiilor dragoste, gingășie, respect către cei apropiați, către comoara spirituală a întregului neam.
În atare situație COMUNICAREA are șansa să unească generații, să devină o punte pe care să se întâlnească dragostea de neam, respectul, și nu în ultimul rând, bunul simț.
Boală lungă-moarte singură, ziceau strămoșii noștri. Să ne trezim, să conștientizăm în ce situație am ajuns, să găsim leac pentru a ogoi acest avânt de înstrăinare, să aducem COMUNICAREA în sânul societății, să devină o necesitate pentru toți.
