Suntem în cea de-a patra săptămână a Postului cel Mare, despre care tot mai mulți știu, dar prea puțini îl primesc ca ceva profund, ca un bun prilej de a ajunge la noi dimensiuni și trăiri lăuntrice.
Pentru unii a devenit o obișnuință să fie în rând cu lumea, care zice că-i bine să postești. Pentru alții este o povară, căci îi impune cineva sau așa se cuvine în familie. Pentru cineva este o cură de slăbire. Și numai pentru foarte puțini a rămas să fie o stare de bucurie sufletească, de hrană dumnezeiască și de mediație.
Nu prea vrem să ne rupem de cele lumești și chiar postul îl raportăm la cele pământești, la obiceiurile, la „sfințenia” păcătoasă a lumii de astăzi. Bunăoară, anul acesta postul a început pe 18 martie, dar unii deja mi-au mărturisit că l-au început pe 20, căci, din obișnuință, mai fac petreceri, zile de naștere etc. ații se grăbesc cu împărtășitul, căci vin alte sărbători în viața lor și, zic ei „nu e nimic strașnic,”, vor reveni după ele la post. La sigur, aceștia se referă în exclusivitate la cărnuri, lactate, dulciuri, dar nu la înfrânarea inimii, ceea ce constituie cu adevărat un post creștinesc.
Un creștin care începe să cunoască mesajul evanghelic, observă că postul nu ne limitează, nu ne constrânge, nu ne impune, ba din contra, ne deschide noi orizonturi întru pătrunderea realităților dumnezeiești, ne liniștește și ne face mai sensibili la rugăciune.
Prin toate căite se săvârșesc în biserici în această perioadă a postului ni se insuflă pocăință și revenirea la acea pace cu Dumnezeu, de care adesea uităm. Se vrea readucerea unui echilibru. Cântările au un timbru, cuvintele rugăciunilor ne fac să verși o lacrimă, veșmintele sunt negre, se bat metanii, se stă în genunchi. Toate acestea se înfăptuiesc pentru a trezi în noi pocăita, pentru a fi mai atenți la rugăciune.
Cum să postim? Foarte simplu – prin săvârșirea unui popas pentru hrănirea sufletului, pentru spălarea, îngrijirea lui. Și foarte multe-l hrănesc și-i dau noi puteri, acestea fiind bine știutele, dar greu realizabilele necesități: prin rugăciunea din inimă într-o atmosferă liniștită pentru suflet, detașată de gândurile cotidiene, prin pocăință ca baie a sufletului; prin dragostea noastră, manifestată în fapte concrete către cei care au nevoie de un sprijin, de o mângâiere; dar desigur, și prin împărtășania mai deasă, care ni-L aduce în suflete în cel mai minunat mod pe Hristos, prin însuși Trupul și Sângele Său, capabile să ne facă părtașii dumnezeirii.
Oare ce poate fi mai frumos și mai dorit de un suflet care vrea să ajungă la suprema fericire, decât să conștientizeze gustând cu adevărat din bucuriile unui post.
Să ne gândim atât la mâncăruri, cât la ceea ce ne trezește sufletele spre o viață în Hristos, care a postit rugându-se.
Vom petrece și noi la fel?
