Gânduri pe marginea cărții lui Iulian Filip ,,Urmele mele frumoase”
Prin meleaguri sofiene, prin câmpiile natale,
Cauți locurile unde au rămas urmele tale,
Însă vânturi, ploi și geruri au șters tot, le-au ars pe toate…
Urmele Măriei Tale le găsim zidite-n carte.
Ești țesut din lunci și gâze, și din raze de lumină,
Și descoperi veșnicia într-o viață de albină…
Cât ai da dintr-o aripă viața noastră-i pe pământ,
Omul bun păstrează clipa într-un vers, într-un cuvânt.
Odiseu, ajuns acasă dintr-o grea călătorie,
Singurel în barca vremii, haine-n zdrențe, insomnie,
Ascultând cuvinte-n noimă, fără sens și fără gust,
Nu te simți de parcă-aievea ești în patul lui Procust?
În verigi se încheagă răul, tot pornit să ne distrugă,
Tu din lanțuri fereci stele, iar din ură faci o rugă
Către Domnul cel din ceruri, ca să vadă, să-ți răspundă,
Poate printr-o floare rară…ori o lacrimă pe-o undă?
Dându-ți seama cum aedul luptă cu nemernicia,
Poate ai găsit, Maestre, elixirul veșniciei?
Ori ai vieți mai multe poate, ori chiar știi ce-i nemurirea,
Căci nu ostenești a spune să învățăm ce e iubirea?
Ai rămas copil în suflet, chiar de ai plete cărunte,
Versu-ți, așternut pe foaie, astăzi pare cât un munte,
Puseși marea, (chiar oceanul!), într-o lingură de apă,
Și făcuși ca Universul pe o frunză să încapă!
Unde clipa-și poate face un cuibar din poezie,
Unde-albini, furnici și păsări râd ferice pe-o câmpie,
Unde caii verzi mai zburdă, avântându-se în goană-
Acolo ți-e raiul dulce, în grădina sofiană!
