Se împlinesc, la 27 martie curent, 107 de ani de când Sfatul Țării din Basarabia a HOTĂRÂT că pământul dintre Prut și Nistru, răpit de Rusia în 1812 „De azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama Sa, România”.
Situația țării era tragică. Alată două treimi sub ocupație germană, distrusă economic și administrativ, încă în stare de război și cu pierderi materiale incalculabile, ceea ce o ținea ca stat era conștiința de neam. Aceeași conștiință se păstra, în pofida acțiunii de deznaționalizare dusă de Rusia, și la românii din stânga Prutului. Ea a câștigat bătălia unirii în cel mai dramatic moment al Europei acele vremuri: acapararea puterii de către revoluția bolșevică. Pentru românii din Basarabia aceasta era clipa revenirii la Țara-Mamă, cu atât mai mult cu cât și ea era supusă dezastrului armat de către o forță de o tărie aparent indestructibilă, și categoric antiromânească, a Germaniei și Austro – Ungariei.
Cu toată situația europeană, care era dezastruoasă, cu toată demența dezlănțuită a bolșevismului, Basarabia renăscută are o singură nădejde: România. Conștiința românilor din Basarabia era sfântă, nealterată și a devenit biruitoare. Sprijinul României pentru ca Basarabia să se scuture de un jug străin, impus samavolnic, nu putea fi, în acele momente, decât moral, deci tot de conștiință.
În acest chip s-a înfăptuit Unirea. Prin uriașa forță a minunatei conștiințe românești, una și indivizibilă, prin acel sentiment peren al apartenenței la spiritualitatea românească, la un neam, la o limbă, o cultură, la ortodoxia străbună și la tradițiile și obiceiurile cu care, din veac în veac, m păși printr-o istorie, cel mai adesea potrivnică, pentru a dăinui ca popor. Restul faptelor de istorie –date, nume, documente, cuvântări și-au avut și ele rolul î această revenire a Basarabiei la trupul țării. Dar conștiința de neam, clădită milenar, forjată prin toate încercările pe care le-a avut de cu românitatea, alcătuiește un veritabil ADN al spiritului. Și la acea epocă, această greu cuantificabilă însumare- conștiința, a biruit fără arme și fără bătălii, prim voința, prin hotărârea cu care și- exprimat crezul. Basarabia și-a regăsit atunci atât de firesc drumul către mama sa, România
Gesturile categorice, hotărârile bărbate, voința unui neam sătul de obidă cântăreau atunci mai mult decât armele și războaiele, iar mama – România și-a primit cu iubire și la fel de firesc fiica la sânul ei. Și familia începea să se mărească. Basarabiei aveau să-i urmeze Bucovina și Transilvania.
Basarabia cea dintâi a reîntregit ȚARA. Dar avea să fie iarăși răpită, tot împotriva legii și a voinței. Va mai ști ea să își exprime încă odată atât de răspicat voința, atunci când sosi-va clipa? V mai găsi drumul către Mama? Întrebări la care numai conștiințele treze ale Basarabiei pot să răspundă.
Mă sufocă dorul de Țara Românească
Iar când îmi este dor de Țara mea, îmi este dor de noi, de basarabenii care am putea fi, dar nu suntem liberi, care, deși trăim într-un stat de drept, dar fără drepturi cu adevărat umane. La noi există însă dreptul de a muri de foame, de a nu avea mijloace de existență normală de a nu putea procura medicamente pentru bătrâni, de a ne odihni normal, motiv pentru care poporul nostru, ca să-și oblojească rănile, s-a împrăștiat prin lume ca potârnichile, în căutarea unui câștig pe ce nu-l au acasă. Iar din această cauză rana nu se cicatrizează, dar se adâncește și sângerează mai mult. Și toate acestea, luate la un loc, creează condiția ca oamenii să devină insensibili la durerea aproapelui, să nu audă și să nu vadă ceea ce merită să fie auzit și văzut. Am convingerea că la sânul Țării Românești am fi mai buni, am fi mai oameni. Am fi mai noi.
