Zilele acestea, în adierea gândului și sub cerul unei poezii care nu moare, am tresărit în lumina versului ce-l poartă în eternitate pe Adrian PĂUNESCU. În cadrul săptămânii pe discipline, Comisia Metodică „Limbă și Literatură română”, prin glasul viu al Cenaclului Literar „Pasărea din noi”, a țesut o ședință de suflet, un moment de reverie și revoltă, de cântec și lacrimă, în memoria celui care a ridicat poezia la rang de destin.
Și-au fost acolo, în templul limbii noastre, elevi care nu doar au rostit, ci au ars, au trăit și au vibrat în fiecare strofă, ridicând cuvintele din carte spre înaltul conștiinței.
Profesoara Ana BLAȘCO, în meșteșugul său de dascăl, a reușit să le aprindă sufletele, să-i facă să simtă poezia ca pe o misiune, să cânte nemuritoarele piese pe versurile lui PĂUNESCU nu ca pe o simplă interpretare, ci ca pe un act de mărturisire și de apartenență la spiritul românesc.
S-a demonstrat că poezia nu se predă, ci se respiră, că nu e doar în pagini, ci în glasul celor care îi duc mai departe mesajul. Ne-am recunoscut în versurile care ne-au frământat, ne-au ridicat, ne-au îndemnat să nu uităm că esența noastră stă în cuvintele care ne cheamă.
Și astfel, în această zi, Adrian PĂUNESCU, a fost mai viu ca niciodată, pentru că poezia lui nu se stinge, ci se aprinde de fiecare dată când cineva o rostește cu sufletul.
Apreciere și recunoștință celor care-i mențin flacăra aprinsă, profesori și elevi deopotrivă.
