Zilele trecute întâlnise o cunoștință de a mea trecută multișor de vârstă pensionării care intenționa să ceară sfatul unui notar.
Din vorbă în vorbă, cu lacrimi în ochi care izvorau de parcă ar fi dorit inunde masca medicinală de pe față acestuia, ajungem și la problema care l-a adus în fața sediul notarial. Știam că soția lui decedase ani în urmă, că avea un fecior, o gospodărie, bine pusă la punct. Mai știam că după ani de zile a încercat să împartă singurătatea cu o persoană care a avut de pătimit ca și dânsul. După 15 ani de viață cu prima soție, domnul nu s-a îndurat să le dăruie un urmaș. Această situație chema mereu norii asupra lor și a gospodării acestora, erau tăcuți, abătuți…
Casă aveau, în buzunare nu bătea vântul, pe lângă gospodărie era tot ce trebuie pentru viață, lipsea doar un copilaș căruia să-i transmită o pietricică din inima lor, dar și totul ce au agonisit la acel moment. Decizia au luat-o împreună, să înfieze un copil cât mai micuț, pentru a slobozi rădăcini în inimile lor, pentru a gospodări în rând cu ei, mai apoi…
Și deodată soarele a devenit mai blând, zâmbetul a înflorit pe fața lui Ion și Elenei, viața a devenit cu conținut, mai interesantă.
Mihai Ungureanu, orașul Sângerei.
Continuarea citiți în nr.35 din 3 septembrie 2021
