Mă-ntrebai odată ce s-ar întâmpla,
Dacă (nu dă, Doamne!)pe acest pământ,
Nu cu ape tulburi, ci cu negru gând,
Ar veni potopul- graiul să ni-l ia…
M-aș ruga la Noe, arca lui să-mi dea,
Să salvez cuvintele, câte-ar încăpea…
Dar cum le-aș alege pe cele mai vechi?
Poate tot ca Noe, numai în perechi?
Căci cum să văd deșertul neștiind ce-i plinul?
Cum să iau doar mierea și să las veninul?
Cum să simt dulceața neștiind ce-i fierea?
Ori ce-i bucuria nesimțind durerea?
Ori credința sacră, ocolind trădarea?
Sau ce-i picătura nevăzând ce-i marea?
Binele să-l aflu fără răul hâd?
Ori ce-i frumusețea fără de urât?
Cum salvezi doar pasărea și să lași aripa? Cum să iei doar timpul și să nu iei clipa?
Cum s-admiri doar floarea, dacă nu vezi spinul?
Fără întuneric, cum să vezi lumina?
Ah, comoara graiului , cu roadele dulci,
S-ar preface-n arbore și mi-ar spune-atunci:
De-ai tăia din arbore ramuri, cu durere,
Ar curge din cioturi sânge și cu miere…
Însă-ar fi mai bine, înțelept ar fi,
Dacă graiul-acesta întreg ar dăinui,
Dacă slovă-n slovă, dacă gând în gând,
Ați renaște limba pe acest pământ:
Fiecare-n suflet, cu drag și candoare,
Să poarte comoara care capăt n-are,
Neamul întreg să fie arcă salvatoare,
Ca să nu dispară graiul de sub soare!
