Pâinea noastră cea de toate zilele, cât n-aș fi îmbucat, n-o mai găsesc la fel, cum era odată, plămădită de mâinile-i trudite, cum și-au plămădit și odraslele, cu aceeași dragoste, pietate și rugăciune.
Nu le-am pus, niciodată, flori în palme, grădina le era plină cu ele, din primăvară și până-n toamnă, cu aceste poezii, înșiruite cu dragoste, cu aceste pete de culoare, desprinse, parcă, dintr-un curcubeu răzleț după o ploaie de vară, cu aceste minuni, pentru niște suflete dumnezeiesc de frumoase, cu aceste doruri, strigate peste vremi pe nume…
Un Alexandru și o Nadejda, un Ion și o Daria, treziți odată cu răsăritul soarelui și îngenunchiați pentru rugăciunea de seară, tocmai când nu se mai vedea pe cer urma zilei. Își aranjau cu grijă, care broboada peste părul troienit, care pălăria peste chelia tot mai adâncită și porneau să facă ce știau mai bine, bătătorindu-și mâinile și arzându-și fruntea, atât de luminoasă.
Poate nici nu știau bine cum arătau. Nu stăteau la oglindă. Reușeau să se privească, pe furiș, doar în picăturile de sudori căzute pe frunza fragedă de viță-de-vie. Chiar și-așa, oricum nu am văzut pe alții mai frumoși, cu toate anotimpurile lor pecetluite pe față.
Continuarea citiți în nr.19 din 14 mai 2021
