O însemnătate adâncă și plină de învățăminte are pentru noi, creștinii, botezul lui Hristos prin scufundarea în apă a sfântului Său trup. Sfântul Vasile cel Mare ne învață: „Înainte de a se pune început nou vieții, trebuie să se pună capăt celei vechi.”
În chip văzut, dar tăinuit, Hristos i-a destăinuit fariseului Nicodim: „De nu se va naște cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Dar numai acela se poate naște din nou în acesta viață care a murit pentru omul cel vechi, sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit.
Numai înțelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povățuitor și cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înțelepciune nemărginită, care vede trecutul și viitorul întocmai ca și prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omenești de sfârșitul acesteia și să pună la un loc potopul, care a înecat omenirea cea păcătoasă, în scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înțelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură priveliște, cu un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omenești de pe pământ, pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos la Iordan.
La botez, Domnul Iisus, când a ieșit din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a văzut coborându-Se ca un porumbel, iar un glas din ceruri zicând: „Înțelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului și mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovnicește, care a murit păcatului și a înviat întru Dumnezeu.
Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel mare spune: „Domnul, care îndrumă viețile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morții și a vieții – apa este chipul morții, a ducerii trupului la îngropăciune, și Duhul însuflețește cu putere dătătoare de viață, ducând- o de la moartea păcatului în viața cea dintâi.”
Prin scufundarea în apă, noi murim cu Hristos, și prin ieșirea din apă, noi suntem uniți cu Hristos. În botezul Domnului stă începutul și temeiul Sfintei Taine a Botezului creștin; apa își însușește Harul Mântuitorului, după expresia Sfântului Proclu. „ristosHristos a sfuHHristos a sfințit izvoarele și a iluminat sufletele oamenilor,” notează același Sfânt Părinte. Căci Botezul nu este altceva decât o înnoire a întregii ființe umane. Dacă potopul lui Noe a nimicit neamul omenesc, apa botezului lui Hristos a chemat la viață pe toți cei morți în Adam.
Mereu și mereu să reînnoim în noi această așezare a noastră, acest raport de ascultare, de lepădare de noi înșine, zicând neîncetat: Doamne, iartă-mă, Doamne, ajută-mă, Doamne, curățește-mă din nou, pentru că sunt ființă căzătoare. Și tot căzând și ridicându-mă, așa cum un om urcă un munte și tot cade și se ridică, dar nu se lasă, așa este și această lucrare continuă de curățare și limpezire a firii noastre. Astfel, viața dacă nu o trăim așa, nu avem cum să ieșim din această încrâncenată moarte în care ne zbatem mereu, pentru că nu facem voia lui Dumnezeu. Este evident că ne vom hărăzi morții. Dumnezeu a venit să ne ridice din moarte. Prin ce? Prin lepădarea de păcatele noastre, prin lepădarea de neascultarea noastră, prin lucrarea dumnezeiască a veșniciei pe care Duhul Sfânt o pecetluiește în noi prin Taina Sfântului Botez.
Calea aceasta a reînnoirii noastre una este, a pocăinței, a conștientizării că am greșit, a înțelegerii că fără a spune că am greșit, a înțelegerii că fără a spune „vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta”, nu putem să începem să simțim în noi lucrarea Duhului Sfânt.
