„Cu limba mea cea mai frumoasă…” D. Matcovschi
Se scurge timpul trecător de parcă ar fi un izvor ce murmură, cu el își ia și anii vieții ce se strecor ca frunzele dintr–un copac roditor.
Omul e ca pomul ce-și prinde rădăcini, apoi își adâncește rădăcinile, dă roada care apoi se bucură de roadele sale, de fructul cel dulce care cu greu s-a făcut. Se întristează pomul când rămâne fără fructe și frunze, devine trist, dar are o speranță că sămânța lui va încolți și va da viță altui pom.
Timpul fuge repede ca un gând, tu vrei să-l oprești, dar el nu te așteaptă. Parcă se varsă într-o mare sau ocean, ce-și duce valurile într-o amintire din trecut. Fiecare om are un fir de gând și spre sfârșit formează un ghem întreg de amintiri. Da, ne amintim de acele clipe fericite când am obținut cu atâta râvnă să scriem cu alfabet latin. Ne-am bucurat că vom păstra limba noastră cea dulce „ ca un fagure de miere”. Uităm ori poate nu conștientizăm ce-a zis marele nostru poet național și universal MIHAI EMINSCU: „Noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră…
Continuarea citiți în n.17 din 23 aprilie 2021
