Acum 15 ani, în perioada zilelor eminesciene, crunta veste că Poetul Grigore VIERU nu mai este făcuse să împietrească până și piatra, cutremurase întreaga ființă de bună credință a românilor, oriunde se aflau. Înghețase până și gheața de la golul necruțător care nu va mai fi umplut vreodată cu prea luminoasa lumină, cu prea calda căldură, cu prea omeneasca omenie cu care fusese dăruit la naștere Poetul.
Au trecut ani de atunci. Mă întreb dacă mulți își apleacă fruntea în semn de recunoștință pentru că a existat, pentru că nu s-a cruțat, pentru că ne-a făcut viața frumoasă și luminoasă, pentru că a lăsat, alături de moștenirea eminesciană, moștenirea sa, viereană, din care gustând cu toții în cele mai diverse împrejurări: când vrem să-i spunem mamei că o iubim, când ne e trist, când avem nevoie de sprijin, de o alinare, când vrem să-i exprimăm dragostea ființei iubite etc.
Recitind zilele acestea „Mișcarea în infinit” a lui Grigore VIERU, mi-am dat seama că atunci, la Marea Despărțire, poate doar POETUL nu se îndoia de faptul că memoria noastră este scurtă. Că durerea noastră nu ține mai mult decât drumul până la cimitir. Sunt convinsă că nu se îndoia de lucrul acesta, fiindcă altfel nu ar fi ajuns la o concluzie tristă: „Omul nu are decât un singur prieten, mama. Și un singur dușman – moartea. Ceilalți nu sunt decât o năzărire.” Iartă-ne dragă Poete, că marea majoritate dintre noi nu încercăm să te contrazicem. Iartă-ne, dragul nostru Poet, că nu ne-am molipsit până în măduva oaselor de dragostea și grija pe care ni le purtai.
Oare chiar experiența de viață să-l fi făcut atunci pe Poet, când umbla pe jos să vadă cât de frumoasă este viața noastră străbună, să mărturisească de parcă s-ar fi aflat sub patrafir. „Caut cuvântul pentru că nu mai am nimic de găsit în lumea asta afară de iubirea lui”. Scriu și simt că mi se ridică un nod în gât, încercând să-mi imaginez ce l-a făcut să ajungă la această concluzie. Și, îndrăgostit de cuvânt, devotat cuvântului, căruia îi putea încredința tristețea și bucuria, dragostea li alinarea. Poetul mai scrie, ce frumos mai scrie: „ Uneori îmi vine să mănânc Cuvântul ca pe floarea de salcâm în copilărie.” Ca un îndemn să fim atenți cu cuvântul, ce vorbim și cum vorbim. Poetul se minunează: „Ia uitați-vă ce minune de slovă la CANTEMIR, care spune că un cuvânt grăit nu poate fi dezgrăit”. Și tot așa mai departe.
Citesc și mă minunez de imensitatea Grigore VIERU, de infinitul Grigore VIERU care, prin înțelepciunea sa, prin profunzimea sa, a îmbrățișat infinitul, s-a contopit cu infinitul. Și mă gândesc că cine l-a cunoscut pe Grigore VIERU, sau cine îl caută ca să-l cunoască, iar el este în librării, în biblioteci, în școli, cunoaște infinitul.
