Dacă unul și același cuvânt rostit, citit sau ascultat devine sinonim sieși mai tinde să se diversifice, căpătând noi nuanțe de umbre, semi umbre, tonuri și semitonuri, atunci cum ni se prezintă un Poet atât de universal prin nesfârșirea sa ca EMINESCU?
Ne-am deprins să spunem că e mare, dar prin asta nu adăugăm nimic la cunoașterea lui în adânc și atunci cum să ne orientăm prin filosofiile pe care le-a pătruns și le-a interpretat ca să se cunoască ei pe sine însuși? Ce-a vrut EMINESCU de la sine însuși?
A căutat nesfârșirea omului? Dar omul are sfârșit? Sau nu are? O viață întreaga caută sau este impus de împrejurări să cute, să se cunoască până la ultima suflare, pe care și-o dă privit de ochii săi proprii, dar privit de acum din altă lume, paralelă cu cea pe care a trăit-o și în care nu s-a putut cunoaște și înțelege până la sfârșit (dar poate acesta ar fi sensul – de a nu se cunoaște până la sfârșit, pentru a nu se termina, ca fiece nou-născut să vină, s-o ia de la început, privindu-se cu aceiași ochi, numai că dintr-o altă ipostază?). Ce vrea omul de la sine? Căci el vrea ceva sau altcineva vrea prin el ceva și nu se poate dumeri cine este și care e rostul lui pe această lume.
Spuneam că EMINESCU e Mare, ca să ne apărăm cu ajutorul lui de propria ambiguitate existențială. Dar uneori și de a ne impune prin el. Și atunci poetul din spațiul suprapus nouă, în care se află, ne previne: „iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel./ Nu slăvindu-te pe tine,/Lustruindu-se pe el,/ Sub a numelui tău umbră.” Alteori îl numim Mare, pentru că timpul ne-a demonstrat, într-adevăr, că e Mare și facem acest gest ca să nu ne punem și noi mintea la contribuție, dacă e mare,, trebuie să știm de ce e mare și prin ce e mare, făcându-ne din numele lui un scut, pentru a ne apăra de propria noastră ignoranță. Însă de acestea trebuie să te convingi singur.
Poetul e unul pentru toți cei care-l cunosc mai bine sau mai puțin bine și chiar pentru cei care nu-l cunosc defel, dar ne-au născut pentru a-l cunoaște, ca prin el să încerce a se cunoaște pe sine, iar el este atât de „simplu” și necunoscut ca Steaua Polară, dar și nerepetat ca această stea. Luați cartea lui și ea se va deschide, desigur, la o poezie pe care cei mai mulți ați citit-o, o poezie știută și răsștiută. O mai citești o dată și, or că poezia e alta, ori că tu ești altul, realizezi că ea nu e aceeași. Numai titlul pare să rămână neschimbat și frumusețea versului rămâne aceeași, unică.
EMINESCU este conștiința noastră națională. El este o dovadă a istoriei că la acest nivel poate gândi și filosofa poporul născut și nestrămutat din jurul arcului magnetic al Carpaților și că prin noțiunea sa aici și acum se leagă ele între ele, oriunde cu totdeauna, dar „sub această parte de cer a noastră”, cum ar spune C. NOICA, răsfrântă peste acest spațiu mioritic, „spațiul ondulat peste care trece omul locului”, cum ar zile L. BLAGA, poezia lui rămâne descoperirea sensurilor noi, a unor adâncuri extrase din adâncuri, amplificându-le cu o putere magică prin spațiile umbrelor și semi umbrelor, locurilor, ridicându-le mai mult să le intuim decât să le vedem, să le deslușim numai cum se deslușesc uneori vârfurile munților plutind în neguri de argint, nu de o strălucire exterioară, ci de o strălucire interioară a spiritului spre a-l menține sănătos, precum crucea de argint preface apa în agheasmă ca farmecul unui leac, în cazul dat, leacul spiritului nostru.
EMINESCU trebuie privit ca pe un simbol, ca pe un aer tare, în care se întâlnește aburul de munte cu cel de mare, înfășurându-se în jurul vitezei luminii, „ce mii de ani i-au trebuit ca să ne ajungă”. Din izvorul stelei sub care ne-am născut și ne aflăm, și ne ajută, dar din pricina depărtării prea mari ne poate fi de folos după tot ce se întâmplă cu noi, dar numai atunci nu ne putem folosi noi de acest ajutor și rămânem în continuare fixați de ochiul din afară al istoriei care, ca o soacră rea ne pândește.
Mă gândesc uneori să nu-l numim mare, astfel parcă ne-am îndoi de măreția lui. Demult EMINESCU înseamnă mare, genial. Aceste două noțiuni s-au unit identificându-se ca una singură. Ce poate fi pentru noi ceva mai mare decât EMINESCU? Țara? Dar țara demult s-a identificat cu EMINESCU. Pe lume este o singură țară a lui EMINESCU. Mai mare nu există nimic. Dar de la nimic am pornit și la EMINESCU am ajuns.
Pentru noi, românii, EMINESCU se naște în fiecare an la 15 ianuarie, este viu în fiecare clipă și spiritul lui nu va muri niciodată în inimile noastre.
