Alexandrina IURCU -BĂLAN face parte dintr-o generație de poeți: din fericita generație a libertății. Adică dintr-o generație care nu știe ce înseamnă autocenzura, n-a auzit de teme interzise sau de poezii care să ridice în slăvi puterea comunistă, versuri fără de care cărțile stăteau la editură cu anii.
S-ar putea întâmpla ca noua generație nici măcar să nu poată înțelege ce înseamnă aceste absurde și de neconceput pentru orice tânăr poet, scriitor interdicții, stranii cu precădere pentru o tânără creatoare de valori spirituale, născută în anul 1981 în satul Cozești, precum este Alexandrina IURCIU-BĂLAN. O tălmăcitoare de cuvinte, care- așezate în anumite contexte împrumută alte sensuri, nu arareori opuse celor cunoscute sau cu care ne-am obișnuit. Ea frământă limbajul așa precum mămica ei Vera BĂLAN, frământă aluatul pentru a coace pâinea cea sățioasă; la Alexandrina hrana e cea care potolește foamea de absolut, de frumos, de metaforă.
Ea reinventează poezia, alcătuind-o din secrete de suflet, din zădărniciri și vise, din iluzii și împliniri.
Autoarea volumului de poeme, legende, balade, a mai publicat poezii în săptămânalul „Ecoul nostru”. Probabil că apariția numelui său în diferite reviste a încurajat-o pe tânăra și sentimentala doamnă, mamă a doi feciorași, și a inspirat- o în mod benefic. Mărturie ne servește primul și volumulo de debut intitulat „Dorul dintre aripi” pe care ni l-a adus în redacție chiar autoarea când a revenit în vacanță din Canada.
Poeziile Alexandrinei parcă respiră melancolia și aerul dătător de viață, ele fiind în deplină armonie și consonanță cu firea ei romantică, sensibilă și deschisă spre toate ce-l fac pe om să fie responsabil de menirea lui pe pământ. Într-o scrisoare trimisă mai cu mulți ani în urmă redacției, Alexandrina recunoștea că scrie versuri mai mult pentru sine. Acum, iată, acestea sunt scrise și pentru un public larg. Dacă e să mă refer la creația poetei, apreciez munca la cuvânt, faptul că autoarea versurilor păstrează filonul patriotic, nu s-a dezis, chiar dacă e la mii de kilometri de țară, de neam, tradiție, nu uită contextul în care vine, vine din necesitatea de a scrie despre trăirile și durerile neamului; că cititorului trebuie să-i spui ceva care să-l atingă la inimă. Alexandrina este o poetă exuberantă, cu atâta energie în suflet, o personalitate care are chemarea de sus și a devenit o autoare bine cunoscută în Moldova, România, Canada. E poeta care trăiește în altă dimensiune, în altă atmosferă, doar că vine din clasicii noștri, din tradiții, de la rădăcini.
Poeta scrie cu sufletul și inima decodând mesajele celeste menite să clădească aura misterioasă a poeziei, dând strălucire slovei așternute din har și gând.
Emoția este una din ingredientele principale prin care autoarea atinge cu ușurință cele mai îndepărtate colțuri ale sufletului, transpunând cititorul în propriile trăiri și sentimente.
Locurile natale și copilăria contopesc dorul și nostalgia vremurilor apuse și împletesc o cunună de amintiri, care este așezată delicat, cu grija de a nu fi strivită, între coperțile volumului, pentru a fi oferită cititorului aidoma unui giuvaer, împodobit cu nestematele extrase din adâncurile sufletului.
Ajunge să arunci o privire peste versurile zămislite din adâncul sufletului și imediat realizezi că poeta Alexandrina IURCU BĂLAN a fost înzestrată de Dumnezeu cu talent prețios, care mai devreme sau mai târziu și-au găsit calea spre a erupe, aidoma unui vulcan, care aduce la suprafață din cele mai adânci străfunduri a profundelor trăiri.
Cartea „DORUL DINTRE ARIPI” este o expunere deschisă, în care autoarea dezvăluie nu doar emoții, povești și trăiri personale, dar și valori, credința, morala, fiind o invitație la empatie și conexiune umană. Acest debut literar nu doar marchează o incursiune în universul personal al ei, ci și deschide uși către contemplarea subiectelor universului precum: iubirea, dorul, suferința, tristețea, cinstea, omenia, adevărul, respectul, dar și sfințenia limbii și apartenența la datinile, obiceiurile și tradițiile neamului și ale locului natal.
Versurile Alexandrinei sunt un elogiu vocabulei cuminți, o maramă diafană. Frumos și inedit e prezentat DORUL DIN CER: „E un mister!/El se desface/Mici părticele/Zburând spre stele/Ce-ajung în cer!/Dorul și jalea,/Ce umple valea,/Cu plânsul nopții/Cei neștiut,/Nu se destramă,/Ci în năframă/S-adună mult!/Când nu mai poate,/Plânsul din noapte/Iese afară/Trist și stingher./Află-n tăcere/O mângâiere/De dor din cer”.
Un capitol aparte al volumului este cel dedicate TATĂLUI, el ne aduce în prim plan imaginea regretatului ei tătic TUDOR BĂLAN: „Mi-e dor de tine, tatăl meu,/ Ce mult mi-i dor și doru-i greu”/Apasă des, în reci tăceri/Născând iar lacrimi și întrebări” (DOR de TATĂ). În visează, îi poartă vie amintirea, încercând să-i urmeze povețele.
Un alt capitol, poeta îl dedică MAMEI Vera BĂLAN. „Am fost la casa dorului, la mama,/ Pășeam în ea ca într-un colț de rai,/Îmi învingeam și dorul, dar și teama/De-a nu mă sătura de scurtul mai.” (CASA DORULUI).
De menționat că volumul de debut al poetei este inedit și prin epigrafele -meditații între care „distanța” de la un gând la altul este determinată ca ținut al mesajului, elocvent în versurile din poate…mini subcapitolele anunțate: „a noastră limbă-i asfântă/Și graiul ni-i în sânge/Prin ea inima cântă,/Vorbește, tace, plânge!/Să lași deschisă poarta,/La Casă și la Carte!/Tu depășește-ți soarta…/ Român fii pân”la moarte!/Să nu uiți nici graiul, /Nici de- obârșii iubirea!/Acestea ne sunt Raiul!/Aceasta-i Nemurirea!” (GRAIUL NEMURIRII)
În neputința de a fixa limite clipei, atunci când eul liric parcă ar insista să se mențină într-un cleștar al suferinței, se sparge tăcerea: „În astă lume,/Mai scriu și alții/Și scriu și eu./Cum scriu anume?/Incomparabil,/În stilul meu./Lângă al meu nume,/Nu vreau ovații…/Încerc mereu/Să fiu fidelă,/Aici și-n spații/Stilului meu.”(DE ALE SCRISULUI)
În prospețimea forței creatoare, poeta Alexandrina IURCU-BĂLAN se anunță o exploratoare a universului dorurilor. „Mă dor rădăcinile din obârșie/Târâte prin ani după mine-n neștire,/Al vieții copac l-am lăsat trist în glie/Cu ramuri plecate, visând la înverzire./Mă dor ochii cerului de primăvară./Cu iris albastru, din dorul ființei,/Cu nori ghiocei din țărâna ușoară,/Din brazda lucioasă…din negrul catrinței.”(MĂ DOR RĂDĂCINILE).
Cartea este în întregime o confesiune, dun dialog cu sine, cu Creatorul și cu noi. Este un cântec de leagăn pentru suflet, care se revarsă către cititor, care la rândul lui, rezonează în trăiri cu poeta, într-o sinergie aparte și încântătoare.
Îndemn cititorii noștri să caute, să găsească și să citească volumul „Dorul dintre aripi”, întrucât între filele ei vor găsi nu doar aspirația spre frumos a autoarei, ci și durere pentru cei plecați de lângă vatră, care provoacă celor apropiați și nu numai, delir sufletesc și tristețe comună. Or, poeta s-a apropiat de poezia ei cu dragostea unui albinar de stupul în care albinele veșniciei adună în faguri mierea cea dătătoare de bucurii netrecătoare.
