Viata e mai tare decât mizeriile ei – George Bacovia
Vasile s-a așezat în genunchi alături de movilița de pământ, zicând în gând ”Tatăl nostru…”. Plângea ca un copil mic, necătând, că împlinise 17 ani. O înmormântase pe surioara Ștefana, care decedase acum câteva ore. După obicei trebuia să fie data pământului după trei zile, dar mama Alexandra a insistat s-o ducă azi la cimitir și s-o înmormânteze lângă celelalte două surori și cinci frățiori pe care i le-a luat în ultimele șapte luni năpasta de foamete, ce se abătuse ca un blestem asupra satelor basarabene. Vasile a înțeles tot ce-a spus mama, ei îi era frică să nu cadă în ispită ori să afle megieșii, care erau mai înfometați ca dânșii, că se auzise de multe cazuri, când morții erau folosiți ca hrană, iar unele persoane ajunse la capătul disperării și demenții pândeau în cimitir… ca șă-i dezgroape pe cei înmormântați… Se abătuse o mare grozăvie și peste familia Luncă. Vasile era cel mai mare între frați și surioare și avuse nenorocul ca după moartea tatălui Iacob să-i înmormânteze pe toți cei opt mai mici. Acum, ședea în genunchi de-asupra mormântului Ștefanei și plângea. Putem spune, că plângea asupra unui singur mormânt, fiindcă toți au fost înmormântați mai, că unul asupra altuia…
Continuarea citiți în nr. 29 din 23 iulie 2021
