În ultimul timp m-am făcut mai atentă la prostia umană. Vreau să o înțeleg. De ce se caută să fie luată în seamă, se ține pe lângă înțelepciune, nu-și recunoaște locul. De ce fuge de adevăr ca de foc.
Am observat că ea este de două feluri; simplă și naivă, dispusă la umilință, vicleană și rea, dornică de răzbunare. Anume prostia vicleană este acea care își revendică drepturile, anume de ea ar trebui să ne ferim. Dar cum? Ea răscolește orgoliul, îl trezește, îl face să crească în sufletul cuiva până dă peste margini. Iar Orgoliul merge înainte atrăgându-și, de mai multe ori, tot de la oameni, laude și lauri nemeritați, favoruri, atenții și bani, chiar sentimente de afecțiune și de dragoste. Și te gândești, la ce bun, omule, când știi că singur ți le provoci pe toate? Doar este Bunul Dumnezeu care te vede și te lasă până la un timp. El cunoaște gândurile oamenilor că sunt deșarte.
Continuarea citiți în nr. 48 din 18 decembrie 2020
