Cu Roxana am mâncat o bucată de pâine împreună la propriu și la figurat. Destinul a vrut să ne întâlnească la căpătâiul aceleiași persoane, căreia inițial i-am făcut companie singură. Când starea de sănătate a bătrânei s-a înrăutățit (dar la spital nu vroia și nici nu putea fi dusă) copiii ei au mai angajat o persoană. Așa am avut să o cunosc și să lucrez mai mult de patru luni cu Roxana, fată tânără, înaltă, frumoasă, energică, inteligentă și ambițioasă, care lucrează în Italia mai mult de 10 ani. Mi-am dat seama că în spatele aparențelor se ascunde o soartă nu din cele mai simple și nici ușoare, dimineața la 7.00 când ne luam cafeaua, o suna băiatul și ea de fiecare dată îi spunea cum a trecut noaptea (ea venea numai nopțile, căci ziua lucra în alte părți), și de fiecare dată îl binecuvânta, ca să-l păzească Dumnezeu de cele rele. -Aveți un raport deosebit, – îi zic, – de vreme ce fata îți scrie mesaje, iar băiatul te sună în fiecare dimineață ca să-ți audă vocea.
-Așa e, – și mi-a pus în mână o foaie cu niște versuri scrise de copiii ei, când erau acasă, cu buneii. Acuma sunt cu ea, în Italia, sunt măricei, dar legătura de suflet e aceeași ca și atunci, când îi despărțeau mii de kilometri, ca și atunci când scriau:
„Mamă de ce ai plecat/ Și micuți tu ne-ai lăsat?/ Tu ne-ai spus că vii degrabă/ Dar ne pare-o viață-ntreagă/ Grea e viața fără tine/ Când tu nu ești lângă mine/ Îți promit, măicuța mea,-
Eu nicicând nu te-oi lăsa.”/
Roxana avea 30 de ani când a decis să vină în Italia. Și nu a venit pentru a face averi. A fost impusă de situația în care se afla. Cu un salariu de angajată la oficiul poștal și cu cel de mecanizator- al soțului nu puteau acoperi cheltuielile casei, plus cele de întreținere a unui copil bolnav, traumat la naștere care suporta investigații, intervenții și tratamente sistematice la prețuri ireale. Din două rele sau grele, ea ca mamă, a ales răul cel mai mic. Și-a lipsit copiii de prezența sa pentru 5-6 ani, în acest timp băiatul a făcut tratamentele necesare care costau mii de euro.
Numai ea știe câte a îndurat până și-a văzut copiii alături. În primul rând – eșecul de a nu putea ajunge nici chiar cu prețul de 4.000 de euro la destinație pentru că era clandestină. A reușit numai după a doua tentativă. Apoi s-a legalizat numai după vre-o patru ani, timp în care copiii trăiau doar cu speranța și promisiunile că într-o zi vor fi din nou o familie.
„Am s-aștept mamă, mereu/ Că sunt copilașul tău./ Pe Domnul îl voi ruga/ Să te aibă în paza sa./ Știu că-i greu printre străini/ Să-ngrijești de cei bătrâni/ Ca atunci când vor muri/ Să poți acasă veni.”
I se rupea inima-n două când citea aceste rânduri pe care le aștepta cu fiecare colet de acasă. N-o întrista nimic, în afară de scrisorile copiilor și a părinților. Odată Vlăduț a dispărut. Buneii au bătut alarma. Nu l-a văzut nimeni când a ieșit din casă. Bunica a mers la casa lor să vadă, poate-i acolo. Intuiția a funcționat. L-a găsit într-un garaj plângând, cuprinzând poza mamei. Din acel moment a devenit și mai determinată. A decis cu orice preț să-și aducă copiii, să-și întregească familia. Nu a fost deloc ușor. I-a propus soțului să vină după ea, el a refuzat. Motivul- cel mai banal și mai ușor plausibil-cică, – „de unde știu eu ce ai făcut toți acești ani acolo”. S-a simțit umilită, trădată, dezonorată numai pentru ceea ce mișuna în mintea lui. El, bărbat fiind, nu i-a zis soției să stea acasă, să fie mamă la copii și gospodină în cuibul lor, că pleacă el să câștige banii necesari ca aerul. A ales ce-a fost mai ușor. A făcut-o pe „ofensatul”, pe „obijduitul”, care de altfel mânca bine, bea, dormea, fără ca să-și pună mintea și mâinile la contribuție. … (va continua)
