În copilărie – atât de demult a fost, încât, uneori, mi se pare că am inventat-o – iernile, ne adunam vecinii, colegi de clasă, verișori la nași, iar noi, eram mulți de tot. În spatele casei nanilor noștri aman deal mai era, încât săreau scântei de sub tălpile săniilor. După săniuș, urcam cu toții pe cuptorul care nu era nici rece, nici fierbinte. Stăteam cuminți colea un pic, până ne încălzeam, până ne mai lingeam rănile de după săniuș, apoi se încingea o îmbulzeală, încât era greu să pricepi unde capul unuia și unde-s picioarele celuilalt.
Mama sau tata, dacă se întâmpla să intre în casă tocmai în asemenea clipe, mereu fiind ocupați de treburi pe afară, încercau să ne liniștească, spunând că o să spargem cuptorul și astfel n-au să aibă în ce coace porcul și colacul de Crăciun. Iar dacă n-au să coacă porcul, nu vor avea cu ce ne hrăni, și atunci
Domnul nostru Iisus Hristos va plânge.
Noi ne linișteam un pic și îi priveam întrebător: adică, de unde va ști că porcul a scăpat cu viață?
Iisus Hristos și acum vede că nu sunteți cuminți, și își îndrepta degetul arătător către icoană. Aici noi chiar că ne linișteam și tata începea să ne spună că la Crăciun întotdeauna ninge, iar dacă este cald, plouă. Și ne mai spunea că, atât fulgii de nea, cât și de ploaie nu sunt altceva decât lacrimile lui Iisus Hristos. La auzul acestor cuvinte ne zgribuleam, iar tata se grăbea să ne liniștească, spunând că Fiul Domnului plânge nu numai de durere, de tristețe, dar și de bucurie. Că El ne urmărește pe parcursul anului cum ne purtăm, iar în ziua nașterii Sale, dacă am fost cuminți, plânge de bucurie, iar dacă am fost obraznici – de tristețe. Și ne îndemna ca de Crăciun să ieșim afară și să gustăm fulgii sau stropii de ploaie și să vedem dacă-s dulci sau amari, fiindcă, zicea el, lacrimile de bucurie sunt dulci, iar cele de întristare sunt amare.
Continuarea citiți în n.1-2 din 1 ianuarie 2021
