Era o zi obișnuită și pornisem acasă după orele de lucru. Mergând spre oprire, întâlnesc o femeie cunoscută, dar pe care n-o mai văzusem de ani de zile. Știam că lucrează undeva peste hotare.
Că are un băiat și o fetiță, care învață în gimnaziu și trăiesc cu bunicii lor, care însă acum se simțeau rău și nu mai făceau față la greutățile vârstei. Copiii nu duceau lipsă de nimic, așa credeam eu, văzându-i îmbrăcați modern și permanent cumpărând câte ceva gustos de la chioșcul școlii.
Din vorbă în vorbă, am aflat că Lenuța pleacă înapoi în Italia, unde lucra împreună cu soțul ei. Venise doar pe două săptămâni, să-și vadă copiii, să mai facă câte ceva la casa nouă, în care încă nu trăise nici o zi și să hotărască cu cine poate lăsa copiii minori.
-I-am lăsat cu sora mea, care acum e în concediu de maternitate cu al doilea copil. Mă gândesc că nu vor fi mari probleme, mai ales că am de gând să-i dau și bani pentru întreținerea lor. Dânsa e în concediu și are nevoie de finanțe, căci soțul ei acum nu are de lucru și situația i-a făcut să accepte propunerea mea.
I-am dorit drum bun și am continuat drumul. După cotitură îl văd pe Ionel, băiatul Lenuței, care o petrecea pe furiș pe maică-sa, cu ochii plini de lacrimi și durere de copil părăsit. M-a copleșit neputința și deznădejdea din privirea lui și n-am putut să trec nepăsătoare pe alături. M-am apropiat și l-am cuprins, spunând și niște cuvinte de consolare, care, desigur, că nu i-au putut alina durerea despărțirii. M-a privit parcă intimidat de ceva și s-a pornit spre casa mătușii sale, cu umerii aplecați, de parcă purta în spate o stâncă enormă…
Până acasă mi se tot perindau în față doi ochi de copil, plini de lacrimi și neacceptare a celor prin ce trecea. Mii de întrebări îmi roiau în cap, căutam soluții posibile pentru a îndreptăți această migrațiune permanentă a miilor de părinți din țara noastră. Mă gândeam și la urmările acestui fenomen social, care zi de zi sunt tot mai vizibile și deloc îmbucurătoare. Oare chiar nu se poate de găsit aici, pe loc, locuri de lucru pentru toți, ca să-și poată crește în liniște copiii, să se bucure de succesele lor, să le fie alături în momente dificile? Știu că minuni se întâmplă doar în povești, dar totuși vreau să sper că într-o zi toate se vor așeza la locul lor și oamenii vor duce o viață decentă acasă, lângă copiii lor, la casele lor, având grijă și de părinții bătrâni, care le duc dorul, crescând și nepoții, visând la un viitor mai bun. Auzi-ne, Doamne!
