Ori de câte ori scriu despre femeile țării nostre, mă prind la gândul că mai toate câte le-am cunoscut în Italia se regăsesc în articolele mele. Poate pentru faptul că persoanele pe care le-am cunoscut făceau parte din același contingent- cu probleme similare, cu sorți asemănătoare, care fac același curs al vieții, se poate spune- același destin.
Dar de această dată a fost să aflu un caz divers. Mi l-a povestit Micaela, fiica bătrânei cu care am lucrat și care a decedat la început de iunie. Într-o seară m-a invitat să facem o plimbare în lungul râului Brenta, care era la câțiva pași de casa unde am lucrat. A început să-mi povestească despre o fată pe care o ajută ocazional, când aude de careva oferte de lucru la ore și când am auzit că o cheamă Larisa am întrebat dacă nu-i din Moldova. Mi-a zis că-i din Bacău-România. (M-am gândit: e tot acolo). Vroia să-mi spună că venea de fapt de la petrecerea pe care a avut-o cu prietenele Larisei, cu prilejul celor 27 de ani împliniți.
Dar a luat-o de la început. Istoria Larisei m-a intrigat, pentru că nu toate femeile din Est (și slavă Domnului) au să se regăsescă în această poveste. Larisa, născută prin părțile Bacăului, de mică a fost dată și crescută într-un orfelinat, pentru că mama ei, având disturbări psihice nu era în stare să o îngrijească și nici alți membri ai familiei nu se simțeau în gradul de a crește un copil. Așa că toate amintirile ei din copilărie sunt legate de această casă de copii-orfelinat cu toate cele bune (mai puține) și rele ce au loc într-o casă de copii. Larisa a avut nenorocul să aibă și o moștenire genetică grea – avea și ea căderi psihice ca și mama ei, așa încât într-un orfelinat, unde nu ai suflet apropiat, o mână caldă, un umăr, pe care să plângă, în loc să devii mai blând crești ca o iarbă sălbatică. Ea era nervoasă, agresivă, încăpățânată, bătăușă. Era reacția logică la lipsa de afecțiune, de dragoste maternă, paternă, de spirit de familie, neam… ea creștea cum putea, se apăra în modul în care l-a cunoscut în orfelinat, cu pumnii, cu violență. Până când a împlinit 18 ani, când societatea i-a dat toată libertatea pe care ea nu a mai avut-o niciodată. S-a văzut ca și cum aruncată în stradă – fără casă, fără familie, fără cineva căruia săi pese de soarta ei. Și atunci s-au găsit oameni „întreprinzători”, care 9 ani în urmă, ca și acum știau să facă bani până și pe persoane nevoiașe ca Larisa. În Italia există o întreagă rețea de asemenea „personaje”, care fac un business de milioane, racolând persoane fragile, ca Larisa, impunându-le să se prostitueze, ca apoi să-și ea tot profitul, să aducă persoane invalide, care să cerșească pe străzi, pe la casele italienilor, ba chiar și să fure. Cu ei se duce o luptă ca și cu morile de vânt, pentru că ies mereu ca ciupercile după ploaie. Larisa a avut nenorocul să fie capturată de o asemenea rețea, care ani de zile a profitat de ea, fără milă, fără pietate, că de bun simț nici nu se poate vorbi. Odată ajunsă în Italia, Larisa după un timp a reușit să contacteze o rudă din partea maică-sii. Aceasta, lucrând zi de zi la un post fix nu a reușit întodeauna să o controleze. Dar cu manierele și experiența de viață pe care a avut-o Larisa până aici era greu de a o ține în frâu, de a o pune pe calea cea bună. Chit că și caracterul nu era din cele ușoare. După câteva tentative de a o integra într-un curs normal de viață mătușa ei ori că a obosit, (mai avea și copiii ei), ori că a lăsat pur și simplu mâinile în jos, pentru ca Larisa să revină din nou pe margine de drum și destin. Până când într-o zi a înțeles că a rămas însărcinată. Când? Unde? De la cine?- nici ea nu știa bine. Când și-a dat sema – era târziu- spre fericirea sau nefericirea sa. Pentru că pe o parte – avea să o rupă măcar temporar cu „profesia” rușinoasă și periculoasă pe care o practica, iar pe de alta – rămânea fără nici o sursă de existență pentru ea și pentru creatura pe care o purta sub inimă.
Dar așa cum pământul nu e fără oameni buni, tot frecventând punctele „Caritas”, unde putea găsi de mâncare și de îmbrăcat, cineva a observat-o și a purtat-o la o asociație religioasă, care pe bază de voluntariat acordă suport material de divers tip persoanelor cu dificultăți. Măcar și pe un termen limitat dar e deja ceva.
Trebuie de menționat că nicăieri în Europa acest fenomen – acordarea ajutoarelor pe bază de voluntariat – e atât de răspândit ca în Italia. Și milioane de veniți, străini, care au simțit pe pielea proprie și au beneficiat de acest fenomen în spatele căruia stau nu numai bani (acum trebuie să recunoaștem, că sunt și bani europeni predestinați acestui scop) dar și ore, și zile de muncă în favoarea celor nevoiași care sosesc zilnic în Italia.
Prin intermediul acestei Asociații de binefacere, Micaela, care e o altruistă înnăscută (credo-ul ei este: dacă Dumnezeu mi-a dat mai mult decât eu am nevoie, de ce să nu mă împart și cu alții) a cunoscut-o și pe Larisa, când era deja la maternitate și decise să-și dea în adopție copilul. Să-l crescă – nu avea nici o putere – nici morală, nici materială. A considerat că într-o familie normală acest copil va avea și mamă, și tată, o viață decentă și un viitor pe care ea nu-l va putea oferi niciodată. Numai că din acel moment Larisa a înțeles că trebuie să uite pentru totdeauna de trecutul ei, care nu ia lăsat decât amintiri grele. Aici a intervenit Micaela. Cu relațiile ei, cu cunoștințele ei de persoane, care ar fi ajutat-o, a încercat în repetate rânduri să contribuie la integrarea în societate a fetei. Dar nu a fost ușor. De peste tot, după o scurtă perioadă Larisa ori evada, ori era „poftită” în o altă structură – „vrei să o vezi, uite că am în telefon o poză de a ei” îmi spune Micaela / văd o față de o tânără zâmbitoare care n-aș spune că exprimă cicatricile sufletești pe care le-a suportat. Mai degrabă cicatricile erau fizice. Zic: dar ce are pe pielea feței? Micaela îmi răspunde – sunt cicatrice provocate de focul de țigară de pe când era în orfelinat, apoi – de pe stradă. În acea poză era la mare. S-au găsit oameni buni care i-au făcut și o vacanță la mare. Dar Larisa, rebelă din fire, nu era ușor de oprit din pornirile rele și când era nervoasă putea să facă lucruri ireparabile. Și atunci era „propusă” să mai ospeteze în alte locuri. Micaela trăia singură într-un apartament n-aș spune tare mare, dar s-a gândit: ce-ar fi să o i-au la mine acasă, să-i ofer senzația de casă, de stăpână, de responsabilitate de ați sistema, ați cheltui banii. I-a oferit o cameră aparte și restul- dependințele erau în comun. A încercat să o îmblânzească ca pe un animăluț sălbatic, părăsit, huiduit, bătut și necăjit. Dar animăluțul s-a dovedit a fi un întreg mustang nărăvos și voinic, așa încât de-l ținut în frâu nici nu se vorbea. Într-o seară mai în glumă, mai în serios Micaela s-a trezit trântită pe divan. (Ea are 53 de ani.) Larisa acum îi are 27. Puterile erau inegale. Micaela a interpretat-o ca o glumă. Altădată a găsit-o o criză asemănătoare când erau pe motoretă și mai n-a răsturnat-o. Micaela și-a dat seama că Larisa avea nevoie și de asistență medicală. Și la a treia criză de nervi a fetei, Micaela s-a văzut nevoită să se întindă în baie, noroc că a apucat să-și ia celularul și a putut chema salvarea. A fost internată pentru un curs de tratament neurologic, care și-a dat roadele, pentru ca apoi să nu mai aibă manifestări de violență furibundă de răutate excesivă. Încet, încet, cu trecerea timpului Larisa a început să se calmeze, să lucreze, să aibă un comportament decent, astfel și-a făcut și prieteni nu mai din rândul stranierilor, dar și al italienilor. Cu mâna bună a Micaelei, Larisa a avut viză de reședință, carnet sanitar, a făcut diverse investigații de sănătate și a fost recunoscută o invaliditate de 80%. Astfel a putut obține o pensie alimentară de la statul italian de peste 300 de euro. E puțin, dar sunt ai ei și sunt mai mulți decât îi dădeau patronii pentru serviciile de pe marginea drumului, și sunt curați. Larisa a învățat să facă curățenie prin casele italienilor în așa fel mai câștiga adăugător la pensia pe care o folosește pentru a-și plăti chiria. Dar câștigul nu e numai în bani. Vă închipuiți cât a crescut ea în plan moral de la fata cu cicatrice de mucuri de țigară pe față, care presta servicii sexuale la margini de drum, de la fata violentă cu un vocabulat puțin ortodox, pe care nimic nu o costă să-ți facă o izbitură, ca să-nțelegi cine-i „capul” la fata care pedalează de la un cartier la altul cu bicicleta prestând servicii de gospodărie prin casele persoanelor, care îți încredințează spațiul lor, care te plătesc nu din milă, ci pentru lucrul prestat, și care îți mai servesc și un exemplu de comportament, de atitudine de la persoană la persoană.
Plimbarea noastră se apropia de sfârșit. În acea zi se vorbea prin mass-media că în Italia continuau să sosească refugiați cu bărcile din Siria, Liberia, Eritreia. Că cineva a fost și împușcat pe una din bărci. Și la masa unde s-au întâlnit prietenii Larisei– italiene, românce, moldovence, după deschiderea cadourilor pentru cei 27 de ani împliniți, Larisa a propus să spună o rugăciune pentru toți cei refugiați din țările de foc și de dezastru, ca să-și găsească și ei un loc sub soare cu pace, cu liniște, cu oportunitate de muncă, care să-ți redea demnitatea de om. S-a gândit că în lume sunt și mai triști ca ea. E și aceasta o virtute pe care și-a însușit-o aici printre oameni buni.
