De-aș fi fântâna casei părintești,
Măcar o zi sau poate-o săptămână,
Iar tu, tăicuță, să mi te ivești
De dimineață, cu căldarea-n mână.
Te-ai apleca, smerit, apă să scoți,
Iar eu te-aș revedea atât de-aproape.
Aș crede că ai înviat din morți
Și aș clipi din apele-mi pleoape…
Aș face și din ape un vârtej,
Iar stropii să tot curgă din căldare
Căzând alături, pe al vieții vrej,
Pe iarbă, pe insecte, pe lăstare.
Și toate ar striga precum strig eu:
Rămâi aici cu noi și ne iubește!
Iar azi să sune altfel ceasul tău:
O, om al gliei, nu muri, trăiește!
În poză e tata și iubirea sa pentru darurile Gliei, pe care o adora ca pe Dumnezeu.
